Poveste ancestrală

Adeseori, când gândul zboră,
Trecând pe-aproape de lună,
Scutură din praful magic
Peste a iubirii cunună.

Când, cu brațele intinse,
Adunând pulberi din stele,
Presărez din abundență
Inimii să-i dau putere.

Şi, la-nceput de noapte,
Când tot in jur ii innorat,
Vom trag de-un colț de cer
Peste gânduri ce-n piept, bat.

Cerul, cu stele şi lună,
Devină acoperământ
Iubirii ce ne cheamă
(Peste altarul lumii)
Să facem legământ.

Imbrăcate-n rochii pale,
Domnişoare de onoare
Vor imprăştia petale
Din a genelor cristale.

Ele vor duce mireasma
Florii, incolțite din iubire,
Şi o vor uda cu rouă
Salvând-o de la pieire.

Imbrăcați in fracul nopții,
Cavalerii de onoare,
Martorii iubirii noastre,
Fii-vor luceferi şi-un soare.

Ei ne vor purta povestea
Despre-un zeu şi-o muritoare
Scrisă-n petale de floare
Şi ascunsă-n Carul Mare

MIRARE CĂ SUNT…

Să te trezeşti iubind cu atât forţă,
Să simţi cum sufletul iţi arde torţă,
Să-ţi curgă iubire arzândă prin vine
Incât, năuc de cap, să simţi că-ţi este bine
Şi să arunci realul de pământ
Şi să te-ntrebi mirat: ,,EU, cine sunt?,,

Să te trezeşti iubind cu atâta putere,
Să simti că trăieşti o nouă renaştere,
Să-ţi umplii pieptul respirând iubire
Iar rugi păgâne să-ţi aducă izbăvire,
Să iţi priveşti cuvintele cum tac
Şi să te-ntrebi mirat: ,,EU, ce mai fac?,,

Să te trezeşti iubind cu atâta nebunie,
Să simţi cum primăvara-n sânge-ţi reinvie,
Să guşti adâncul liniştilor verzi
In care, intreg, s-aluneci, să te pierzi,
Şi-n jurul tău să-ţi zboare stoluri, gânduri,
Şi să te-ntrebi mirat: ,, Eu scriu aceste rânduri?,,

MINUNE CĂ-MI ESTI!

FILA DE JURNAL: din sertarul din stânga al sufletului…

Ziua in care simţi că iţi vine să dai foc lumii şi să chemi mai apoi ploaia să potolească vâltoarea, ziua in care iţi simţi rătăcirea in interior având ca punct de plecare inceputul de lume şi drept semn de sosire linia orizontului, iar la urmă să te intrebi dacă bietele noastre trupuri pot duce această formă de răzvrătire. Şi toată această trăirea să poarte un nume ciudat: linişte!

Cu nonşalanţă lipsită de indiferenţă imi răspunzi:
,,- Hai să hrănim porumbeii din piaţă cu ultimile fărâme din noi, nu mai avem nevoie de trupurile noastre cu paşi, ni s-au promis aripi. Sincer, mi-e frică doar de prioritatea de stânga, am auzit că in zbor toate sensurile giratorii sunt vârtejuri, acceleraţia centripetă ne poate arunca intr-o altă … dimensiune!,,

SPER in şoaptă…

De mi-ai trasat o nouă linie
In mijlocul palmei – iubirea,
Sper doar că ai reuşit să uneşti
Linia capului cu linia inimii
Cu o singură dreaptă
Redusă la un punct.

De mi-ai scris un nou destin
Pe cerul plin de stele – fericirea,
Sper că ai aliniat constelaţiile
Gândurilor cu bătăile inimii
Intr-un nou cosmos
Redus la unitatea.

De mi-ai incondeiat o noua hartă
Pe trupul de femeie -dorinţa,
Sper că ai aşezat toţi paşii
Pe aceeaşi alee a timpului
Măsurat de nisipul
Incătuşat in clepsidră.

De mi-ai pictat un nou tablou
In spatele pleoapelor -viaţa,
Sper că ai aşezat toate bucăţile
Risipite din mine şi tine
Intr-o singură capodoperă
Cu un nume simplu: UNUL!

FILA DE JURNAL

Nu ştiu să mă rog, Doamne. Privesc spre tine şi văd gol. Oare sunt inghiţită de golul ce se deschide in faţa mea? Arată-mi un semn, Doamne, pe care mintea mea ingustă să il inţeleagă şi promit să cred in el.
Sunt multe voci care spun că pierzătorii se aşează la masa Ta. Dar câştigătorii ce fac, Doamne?
De pe scaunul meu din jurul masei Tale, mă gândesc de ce mai am incă nevoie de scaunul acesta, când eu pot sta direct pe pământ in faţa ta. Nu am nevoie nici de scaun, nici de masă. Pot sta foarte bine aşezată sau in picioare. Contează doar cât de aplecat imi stă capul. De ce să imi stea capul plecat? Poate din cauză că am prea multe intrebări despre oameni pe care vreau să Ţi le pun. Poate din cauză că nu am cu cine vorbi şi atunci te caut pe Tine. Nici măcar nu ştiu dacă mă asculţi cu adevărat, dar, uneori vorbindu-ţi Ţie, imi vorbesc mie. Şi aştept un semn… arată-mi un semn despre oameni! Arată-mi un semn despre mine! Te rog, Doamne, doar ca semnele să fie altele decat cele pe care eu le ştiu. Arată-mi altă faţă a lumii şi a mea, Doamne, de astea m-am săturat să le văd zilnic. Atâta tristeţe, Doamne, in feţele astea, de zici că toată lumea e indurerată de naşterea Ta abia trecută.

Gând alb…

Am tăiat speranţelor, aripile
Şi le-am lăsat să se zbată
Intr-o mare de amărăciune
Verde.

Am rătuns dorului zborul
Şi l-am privit cum cade
In mijlocul verdelui
Mării.

Am uitat incuiată liniştea
Şi am privit-o cum se sparge
Agăţată de brelocul cheilor
Tăcerii.

Am inchis ochii şi am privit
Cum iluzia dispare
Când speranţa nu există,
Ci e uitare.

Am strâns buzele si am oftat
Un aer de munte, rece,
Care ingheaţă dorul uitării
Ce devine tăcere.

Privesc in oglinda gândurilor
Şi imi recunosc ochelarii vechi
Ce imi ascund genele
Căzute plumb.

Palpez cuvintele in coşul pieptului
Şi le simt fără puterea esenţei.
Sunt goale de sensuri.
… şi ma intorc la calculele mele…

Unde am greşit? La naiba cu poezia!

VIITORUL-PREZENT

Imi vei alerga prin vene,
Te voi culege dintre gene;
Te voi aşeza intre respiraţii mute,
Te vei aduna intr-ale sufletului cute;
Te voi rosti printre cuvinte,
Când te reverşi in trupul meu, cuminte.

Ne plimbăm in afara lumilor
Călcând peste limita ţaigărelor
Doar pentru că tăcutele şoapte
Ne călăuzesc ca stelele in noapte.
Ridicăm voaluri intinse peste fiinţă
Trezind in noi a trăirii, veşnică dorinţă.

……………………..
Şi voi urla incercând să te aştept,
Voi plânge şi voi uita ce-i drept,
Şi inocent voi implora divinitatea
Ca alungându-ne, să ne simţim captivitatea.
Să ne-o gravăm pe inelar, in locul singurătăţii
Insemn final al curgerii, prin noi, a eternităţii!